Încă de mici absorbim toate paradigmele ce ni se oferă. Părinții vin cu niște povești despre religie, Dumnezeu, Moș Crăciun. După care sărim în sistemul educațional unde vom rămâne 12 ani sau mai mult, perioadă în care învățăm ce este lumea. Unii profesori mai buni poate vor fi capabil să ne insufle entuziasmul lor la o materie și să ne influențeze într-o mică sau mai mare măsură parcursul vieții, alții probabil vor reuși să ne facă să disprețuim anumite discipline. Disprețul apare din neînțelegere. Nu poți aprecia sau iubi o materie dacă nu o înțelegi. Nu vreau să îi critic. Făcând un mic exercițiu de empatie. Să fii obligat să respecți reguli guvernamentale care sunt pe lângă realitate, să repeți aceleași lecții de n ori până ți se acrește. Nu este de mirare că mulți profesori au devenit gri și fără patos atunci când răspândesc cunoaștere.
La început nu prea avem capacitatea de a discerne. Ca să nu supărăm și ca să fim acceptați ne conformăm multor teorii, opinii, perspective… Dar mai târziu este responsabilitatea noastră să corectăm greșelile trecutului. Religia de exemplu… În loc de o prezentare a istoriei religiilor, sistemul ne-a îndoctrinat cu dogmele creștine. „Există doar un singur Dumnezeu și dacă nu îl ascultați o să ajungeți în iad.“ Ei bine, în prezent planeta noastră are peste 4000 de religii. Cele care au cei mai mulți adepți sunt: Creștinismul, Islamul, Budismul și Induismul. Ioan Culianu în cartea „Dicționar al religiilor“ spune că viața lui a fost un sistem foarte complex de fractali, un sistem care se mișcă simultan în mai multe dimensiuni. Că viața lui se aseamănă cu un „spațiu Hilbert“ (spațiu matematic cu un număr infinit de dimensiuni).
Ne-am construit o realitate în căpșorele noastre pe care o considerăm aproape absolută și aproape imposibil de zdruncinat. Filozoful grec Socrate a fost condamnat la moarte din cauza ideilor care nu coincideau cu realitatea conducătorilor Atenei. Cu toții probabil am auzit de celebra lui replică: „Știu că nu știu nimic.“ Noi ce știm cu adevărat?
Platon în „Republica“ inserează alegoria peșterii, perspectiva lui despre realitate. O să inserez mai jos un fragment.
“Socrate: Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească într-o singură direcţie, fără să-şi poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este, să zicem, paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile.” Glaucon: Văd.” Socrate: Mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii scot sunete, alţii păstrează tăcerea.
Glaucon: Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!
Socrate: Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, atât din ei înşişi cât şi din ceilalţi, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?
Glaucon: Cum ar putea vedea altceva dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?
Socrate: Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?“
În funcție de locul geografic în care am apărut în această lume, am primit un set de valori, un set de perspective care foarte mulți le vor urma toată viața fără să le pună sub semnul întrebării. Chiar și când privim la distincția dintre bine și rău. Ce este bine? Ce este rău? Doar gândirea noastră face distincția.
Gabriel Liiceanu are o carte ce se numește „Nebunia de a gândi cu mintea ta“. Un titlu foarte sugestiv. O îndemnare să gândim… Pe tot parcursul vieții am tot importat informație ce ne-a conturat o imagine generală a realității. Să credem că avem o imagine obiectivă reprezintă o nebunie. De cele mai multe ori suntem subiectivi. Chiar dacă cinci oameni privesc un obiect X în același timp, sunt șanse ca ei să îl privească diferit. De ce? Datorită filtrelor, experiențelor, etichetelor ce le poartă în cap. Bogdan în copilărie a avut o întâmplare nefericită cu un câine care l-a mușcat de picior. Bogdan dezvoltă o fobie și își va forma o părere că toți câinii sunt agresivi și că ar trebui să se ferească de ei. Alina a învățat la școală că există doar un singur Dumnezeu adevărat, cel din creștinism. Și că este mare păcat să se închine la alți zei. I se spune că ceilalți oameni ai planetei care au alte religii sunt niște păcătoși și că nu știu adevărul. Mai trist aici cu religia este că majoritatea habar nu au despre dogmele creștine. Câți oameni cunoașteți care să fii citit biblia și să cunoască în mare viziunea creștină? Este doar o mișcare oarbă a unor grupuri care s-au conformat din teama de a nu fi respinși. Obicei ce s-a format în pruncie.
Mediul ne-a desenat în ce să credem și în ce să nu. Dar nu doar ideile ne schimbă percepția asupra realității, ci și emoțiile. Atunci când suntem veseli, creierul secretă anumite substanțe ale fericirii care ne entuziasmează și totul în jurul nostru parcă devine atât de colorat, optimismul zboară prin aer. Când se infiltrează tristețea în lumea interioară, se reflectă și în exterior iar atenția începe să fie atrasă doar de lucrurile negative. Este un fel de dans continuu al emoțiilor în capul nostru care ne modifică percepția.
Ce am vrut să transmit este faptul că privim realitatea din jurul nostru într-un mod subiectiv. Că ar trebui să avem curajul să gândim cu mintea noastră și să punem multe lucruri sub semnul întrebării.
„Cred că cel ce voieşte să facă ceva cugetat în viaţa privată sau în cea publică, trebuie s-o contemple.“ – Platon