Am citit ceva cărți până acum și tot voi continua să fac asta. De ce? Pentru că educația nu este ceva ce putem termina. Cu greu am deprins plăcerea cititului și a învățatului. Realitatea, lumea în care trăim este un fel de puzzle, iar fiecare carte citită, fiecare lecție ar putea reprezenta o nouă piesă pe care o putem adăuga puzzle-ului nostru.
M-a impresionat un citat al lui Michelangelo Buonarroti care spunea la 87 de ani că el încă învață. Mi l-am setat ca model și așa îmi doresc si eu să pot spune la 87 de ani, că încă învăț. Asta dacă îi voi îndeplini vreodată, având în vedere haosul contemporan. Mă întristez însă când observ cum tinere minți care doar ce au ieșit de pe băncile centrelor de învățământ cred că le-au învățat și le știu pe toate. Cât de mult se înșeală, adevărata călătorie urmează să înceapă când vor păși afară, când vor părăsi lumea ideală predată în școli și vor atinge timizi realitatea care se comportă cu noi oarecum invers, întâi ne dă testul, apoi ne lasă pe noi să ne dăm seama care este lecția și să tragem concluziile. Unele lecții poate le vedem ușor, pe altele mai greu, pe unele probabil niciodată.
Eseu despre orbire
În maratonul meu de lectură puține au fost cărțile care au reușit să îmi răscolească profund, violent mintea și sufletul. Cele mai fascinante mi se par acelea care atunci când le recitim, mereu descoperim idei noi. Una dintre aceste cărți este „Eseu despre orbire“ a lui José Saramago. Am terminat-o de citit recent și m-am gândit că ar fi o idee excelentă să împărtășesc și altora din profunzimea ei. Bibliotecara mi-a recomandat-o de ceva timp, dar am tot amânat. „Eseu despre orbire, ce carte o mai fi și asta mă întrebam“. Dar marea greșeală pe care o facem aproape cu toții este că judecăm prea rapid cărți, oameni, în funcție de coperți, titluri, înfățișări fizice, lucruri ce țin doar de suprafață. Apele adânci sunt liniștite, calme, în timp ce apele lipsite de adâncime sunt furtunoase, gălăgioase și din păcate ele reușesc să ne atragă atenția cel mai mult.
Înainte de a mă încumeta la a scrie o recenzie am aruncat priviri la ce au spus și alții despre cartea lui Saramago: „crează povestea unei epidemii misterioase de orbire“, „pare a vorbi despre exterminarea evreilor“, „pendulează între dezumanizare și umanizare“, „este o poveste despre supraviețuirea în haos“. Fiecare interpretăm diferit în funcție de mulți factori. Important este să dezvoltăm o voce și o viziune proprie, de aceea în continuare voi explica ce am înțeles EU. Nu pot spune că perspectiva este greșită sau corectă, pot spune doar că este pespectiva mea.
Cartea începe astfel: „Dacă poți privi, vezi. Dacă poți vedea, observă.“ O remarcă prin care autorul subliniază o diferență între a privi și a observa. A privi este un simț inerent omului, dar a vedea, a observa cere mai mult efort, cere o înțelegere mai profundă, o conștiință de sine, un simț critic. De aici mi-am dat seama că această carte este acoperită de multe straturi și este posibil să nu pot să le captez cu mintea pe toate.
Tot periplul prin imaginația lui Saramago a fost tulburător. Și asta pentru că el și-a propus să testeze societatea, oamenii, să aibă o incursiune în sufletul și rațiunea lor.
„Greu nu e să trăiești cu oamenii, cât să-i înțelegi.“
El simte că parcă lumea și-a pierdut sensul, simte urâtul ce sălășluiește în unii dintre semenii lui, simte că ochii nu observă, simte fragilitatea societății și cât de ușor se poate destrăma ordinea impusă dacă apar cutremure care să o zbuciume. De aceea își ia drept cobai o țară întreagă, îi răpește lumina ochilor, se așază la masa de scris și începe să își examineze experimentul cu minuțiozitatea unui om de știință, nerăbdător pentru a trage concluzii.
„Cu măruntaiele calme oricine are idei, discută, de pildă, dacă există vreo relație directă între ochi și sentimente, sau dacă simțul responsabilității este consecința naturală a unei vederi bune, dar când nevoia te strânge cu ușa, când trupul se zvârcolește în durere și angoasă, atunci se vede lighioana care suntem.“
Epidemia de orbire se pogoară asupra oamenilor și aceștia încet își pierd vederea. La început stăpânii stânelor (guvernul) izolează primele cazuri și încearcă să mențină societatea sub control. Dar nu reușesc asta pentru mult timp. Frica orbește și mai rău oamenii, și din democrație totul se transformă în anarhie. Iar în acele momente de disperare și haos absolut omul își arată adevarata față și coboară pe treptele degradării.
„În mai puțin de zece minute pantofii vor fi foarte murdari, așa se întâmplă cu toate lucrurile în viață, cu puțină răbdare, timpul le rezolvă.“
Începuturi
În prima parte a cărții reflectorul cade pe spitalul de nebuni, locul în care au fost carantinați primii orbi. Printre personajele principale se numără un medic oftalmolog și soția sa, singurul caracter care nu și-a pierdut vederea. În primele zile decența este menținută, dar cu cât pierd mai multe drepturi și facilități lucrurile iau o întorsătură apocaliptică.
„Eu bănuiesc că nu există limite pentru rău.“
“Demnitatea e fără preț, omul începe prin a ceda în lucrurile mărunte și sfârșește pierzând tot sensul vieții.„
Tot mai multe suflete se strâng în acel loc, toaletele nu mai fac față și oamenii fecalizează și urinează peste tot. Mirosurile fetide transformă atmosfera într-un iad. Cred că ăsta este cel mai înfiorător scenariu apocaliptic pe care l-am citit. Mâncarea devine insuficientă, și dacă toate astea nu erau de ajuns, un grup abject de oameni pune stăpânire pe stocul de hrană și cere în schimb obiecte de valoare pentru a-i lăsa pe ceilalți să mănânce.
„Așa cum haina nu-l face pe om, nici sceptrul nu-l face pe rege.“
„Ne-am întors la hoarda primitivă, spuse bătrânul cu legătura neagră, cu deosebirea că nu mai suntem cîteva mii de oameni într-o natură imensă și intactă, ci mii de milioane de bărbați și de femei într-o lume slăbită și epuizată, Și oarbă, adaugă soția medicului”.
Lucrurile escaladează și mai mult, crime, violuri, anarhie totală, dar în tot acest dans macabru omul se adaptează la orice.
În partea a doua un incendiu violent izbucnește și locul destinat primilor orbi dispare sub flăcări. Unii, printre care doctorul și soția lui văzătoare reușesc să iasă și să intre în oraș. Totul în jurul lor este distrus, mașinile sunt abandonate, câinii se hrănesc cu cadavre umane și mizeria umană este răspândită peste tot. Atunci pe soția doctorului o cuprinde un sentiment de neputință.
„Nu plânge, ce alte cuvinte se pot spune, ce sens au lacrimile când lumea și-a pierdut tot sensul.“
„Că trebuie să murim o știm de când ne-am născut.“
Concluzie
Cred că această carte mă va bântui pentru tot restul vieții. M-a făcut să văd cât de fragile sunt corzile care mențin societatea laolaltă, cât de aproape este anarhia dacă oamenii se desprind de organizarea guvernelor și legilor de conviețuire ale societăților.
„Dacă nu vom fi în stare să trăim pe de-a-ntregul ca oamenii, cel puțin să facem totul ca să nu trăim pe de-a-ntregul ca animalele.“
„A te organiza înseamnă, într-un anumit sens, să începi să vezi.“
În final oamenii își redobândesc vederea…
„De ce am orbit, Nu știu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ți spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care văzând, nu văd.“
Din dorința de a aprofunda mai mult, am încercat să mă uit și la filmul care a fost realizat după această carte, Blindness (2008). Dar nu se compară cu cartea, este slab în detalii și nu transmite mesajul complet al autorului. Dar dacă mie nu mi-a plăcut, asta nu înseamnă că și pentru voi trebuie să fie la fel.