Filozofia nu este un subiect atrăgător în zilele noastre. „Citește mă băiete ceva practic, lasă filozofia. La ce îți folosește?“ Mi s-a mai transmis când am încercat să introduc filozofia în conversație.
Mi-a trebuit ceva timp pentru a deschide ușa către această știință. Asta s-a întâmplat când mai multe întrebări m-au prăbușit la pământ.
Cine sunt eu? De unde vin? Încotro mă îndrept? Ce este viața? Ce este frica? Ce este un gând și de unde vine? Care este scopul vieții? Ce este moartea? De ce apare nefericirea? Ce este fericirea? Ce este realitatea? Și lista poate continua…
De câțiva ani sufletul mi s-a îmbolnăvit. Iar cu cât îi e mai rău, cu atât simt mai puțin. Contemporanii o numesc depresie. Dar această poveste ar putea reprezenta subiectul unui alt articol. Ce vreau să subliniez este că am văzut în filozofie o armă împotriva acestei maladii, o armă împotriva oceanului de nonsens în care înot de când am deschis ochii în această lume. Așa a început mica mea incursiune în lumea stoicilor.
Ce este stoicismul? Stoicismul este o școală filozofică fondată de Zenon din Citium acum 2300 de ani. Stoicismul este una dintre cele patru mari școli de filozofie din Atena antică. Celelalte trei sunt Academia lui Plato, Lyceum-ul lui Aristotel și „Grădina“ lui Epicur. Printre practicanții faimoși care au popularizat-o și au îmbogățit-o se află omul politic Seneca, Epictet și unul dintre cei mai luminați împărați romani, Marcus Aurelius. Scrierile acestora au stârnit un interes major în Renaștere și apoi din nou în epoca în care trăim.
Primul contact a fost cu Seneca „Despre scurtimea vieții“

Este una dintre cele mai profunde lucrări ale lui. Ne spune că dacă ținta lipsește, viața este o rătăcire. Că nu este puțin timpul pe care îl avem ci mult cel pe care l-am pierdut. Că cei mai mulți, care nu urmăresc nimic precis, sunt șovăielnici, inconstanți și nemulțimiți de ei înșiși. Ei sunt azvârliți din cauza ușurătății lor spre planuri mereu noi. Unii nu și-au stabilit principii după care să se călăuzească pe drumul vieții și soarta îi surprinde în timp ce lâncezesc și cască.
Când am citit aceste gânduri m-am văzut pe mine cum plutesc într-o barcă fără vâsle pe un ocean necunoscut. Niciun vânt nu îmi poate fi de folos fără o destinație, fără un țărm. Fără o țintă nu avem balans, nu avem un sens, nu avem o viziune.
Apoi șirul gândurilor se îndreaptă spre importanța timpului.
Partea din viață pe care o trăim cu adevărat este subțire. Căci tot restul existenței nu este viață, ci doar timp.
Da, în mare viața noastră parcă decurge pe repeat. Ne-am aruncat într-un algoritm care ne răpește resursa cea mai importantă, timpul. Am devenit încet automate umane care tot ce știu să facă este să simuleze viața din când în când. Iar mișcarea asta în cerc s-a imprimat atât de mult în noi încât nici nu ne mai dăm seama de existența ei, o facem inconștient. Autorul face o analogie interesantă: „Ca o piesă de teatru, așa este viața. Nu contează cât de mult a ținut, ci cât de frumos s-a desfășurat.”
Poate fi o comedie sau o tragedie. Putem juca în rolul principal sau în roluri secundare.

Când își păzesc averile, oamenii sunt foarte zgârciți, totuși, când vine vorba de cheltuirea timpului lor, singurul caz în care avariția este de lăudat, devin risipitori.
De prea puține ori ne trece prin cap cât suntem de fragili. Un principiu de bază din această filozofie este MEMENTO MORI (Nu uita că vei muri). Moartea trebuie să stea în fața ochilor atât a celor bătrâni, cât și a celor tineri, căci ea nu ne cheamă la dânsa după registrul de nașteri. Închidem ochii când ceva ne readuce aminte de efemeritatea noastră. Dar apar anumite beneficii după ce am contemplat-o puțin: o altă relație cu prezentul, schimbarea priorităților, scăparea de anxietăți futile, poate ucide procrastinarea și ne poate schimba imaginea de ansambu.
„Cea mai mare piedică în calea vieții este așteptarea, care depinde de ziua de mâine și pierde ziua de azi.“
Amânarea cel puțin pentru mine a devenit o boală cronică. Disciplina cred că va reprezenta cel mai bun medicament. Motivația vine și pleacă. Suntem ceea ce facem zilnic, de aceea avem nevoie de un traseu încarcat de activități care chiar contează pentru noi, un traseu care ne apropie tot mai mult de viziunea setată.
Asta este teoria. În curând voi face o recenzie și cărții „Scrisori către Lucilius“, carte scrisă tot de Seneca.
Înțelepciunea stoicilor este valabilă și timpurilor noastre. Putem învăța multe de la ei. Dacă v-am captat puțin atenția, vă recomand să citiți această carte.