„Nu ți se pare ciudat că oamenii fac eforturi mai mari pentru a-și alege mecanicul sau firma care le va construi casa decât pentru a-și alege persoana care le produce hrana.“
Suntem atât de ocupați să atingem obiective financiare, prinși în rutina vieții și în haosul cotidian încât neglijăm cele mai simple dar în același timp cele mai importante elemente precum hrana, somnul și activitatea fizică. Cum, când și cu ce ne alimentăm nu prea ne interesează de cele mai multe ori atât timp cât avem ceva cu care să ne umplem stomacul. Dar aceste lucruri „simple“ pe termen lung ne pot distruge dacă nu devenim conștienți de efectul compus în această ecuație.
„Dilema omnivorului“ de Michael Pollan este o carte care lasă un impact destul de puternic în viziunea noastră despre lanțul trofic industrial, pastoral și personal. În această ordine sunt construite și capitolele. Am mai vizionat documentare cu intenția de a înțelege mai bine cum funcționează sistemul alimentar, de a înțelege ce mănânc, ce ar trebui să mânânc. Fiecare video mi-a adus câte o mică imagine mai mult sau mai puțin tulburătoare. Însă Michael Pollan a fost cel care m-a ajutat cel mai mult în acest sens. Societatea este mult mai complexă decât pare, iar toate elementele sunt interconectate. Pentru că trebuie să avem o viziune cât mai bună a trecutului pentru a putea înțelege prezentul, Michael ne ajută să înțelegem istoria, contextul politic și alți factori care au ajutat la construirea sistemului industrial (alimentar) actual. Bineînțeles, nu într-un mod exhaustiv, dar suficient cât să ne formăm o opinie.
Autorul urmărește produsele dintr-o farfurie tipic americană, analizează tot lanțul, de la început până la sfârșit. Pe scurt o să aflăm despre hegemonia porumbului și despre cum și la ce se folosește. Despre viața unei găini, a unui porc, vită într-o fermă gigant. Aflăm cum sunt hrănite, cum trăiesc și cum ajung în farfuria noastră. Pentru că vrea și o comparație, analizează și activitățile din ferme organice. Interesant este că el are o experiență directă, s-a implicat în procesul de înțelegere (observare pe teren). Informațiile nu vin doar din studii și păreri transmise de alții.
Rezumat
Toată aventura cărții pornește de la niște întrebări pe care autorul și le pune.
Ce ar trebui să mănânc?
Ce mănânc?
De unde provine chestia asta?
El alege să locuiască un timp la mai multe ferme pentru a putea observa cum ajunge mâncarea la supermarket. Prima fermă cu care are contact este una care se ocupă cu plantarea porumbului.
Aici află cât de mult porumb se cultivă la nivel național (SUA), atât de mult încât fabricile au trebuit să îi găsească și alte întrebuințări. Din fericire cu ajutorul chimiei, ei nu au așteptat prea mult. Așa că în prezent putem întâlni porumbul peste tot, dar nu în forma pe care o cunoaștem, ci sub formă de derivați.
Derivați porumb:
Probabil cel mai folosit derivat este siropul de porumb pentru că este mai ieftin decât zahărul, iar cum companiile vor să maximizeze profiturile, orice mică diferență contează.
Se produce foarte mult porumb iar pentru asta industria se ajută de substanțe chimice care distrug mediul înconjurător. În general monoculturile nu ajută foarte mult pământul. Dar nu interesează pe nimeni asta atât timp cât generează bani. Porumbul care nu se transformă în derivați ajunge la marile ferme de animale: vaci, porci, pui… Iar cum porumbul se produce în cantități exorbitante, prețul este foarte scăzut, ceea ce reprezintă un mare avantaj pentru fermierii industriali. Îngrijorător este că și vacile sunt hrănite tot cu porumb, chiar dacă sistemul lor digestiv nu este obișnuit cu asta. De aceea multe dezvoltă diferite boli care sunt ținute sub control cu substanțe precum antibioticele.
Majoritatea acestor ferme își desfășoară activitatea într-un spațiu ermetic ferit de ochii curioșilor.
„Carnea din supermarketurile americane nu ar rezista unei astfel de transparențe: dacă, folosind codul de bare de pe un pachet obișnuit cu cotlete de porc, am putea vedea imagini de la fermele CAFO unde a crescut animalul și informații în legătură cu alimentația și medicația primită, cine ar mai vrea să cumpere carnea respectivă? Sistemul nostru alimentar depinde de ignoranța consumatorilor care nu știu mare lucru în afară de prețul afișat de aparatele speciale din magazin. Astfel, prețurile mici și ignoranța se susțin reciproc. Iar între a nu ști cine se află la celălalt capăt al lanțului trofic și a nu-ți păsa – nepăsarea producătorilor și consumatorilor deopotrivă – diferența este foarte mică. Iar economia globală nu ar putea funcționa la fel de bine fără acest zid al ignoranței și fără indiferența pe care o generează. De aceea, regulile comperțului mondial interzic în mod explicit produselor să spună până și cele mai simple povești – „pescuit fără a pune în pericol viața delfinilor“, “sacrificate fără cruzime“ – despre modul în care au fost produse.
Goana exagerată după profit
„Dezvoltarea industriei alimentare americane se va lovi întotdeauna de acest fapt biologic supărător: oricât ne-am strădui, fiecare dintre noi nu poate consuma mai mult de 680 de kilograme de hrană pe an. Spre deosebire de multe alte produse – să spunem CD-uri sau pantofi – cantitatea de mâncare pe care o putem consuma fără să explodăm este limitată în mod natural. Acest lucru înseamnă că rata naturală de creștere a industriei alimentare se situează undeva în jurul valorii de 1 la sută pe an, care este echivalentă cu rata anuală de creștere a populației americane. Problema este că Wall Street-ul nu va tolera o rată de creștere atât de anemică.
Prin urmare, companiile precum General Mill sau McDonald’s au numai două opțiuni, dacă speră să se dezvolte într-un ritm mai rapid decât populația: să găsească o modalitate de a-i determina pe oameni să cheltuiască mai mulți bani pentru aceași cantitate de hrană sau să-i convingă să consume mai mult. Desigur, cele două strategii nu se exclud reciproc, iar industria alimentară încearcă să le aplice simultan și cu la fel de multă convingere. Aceasta este o veste foarte bună pentru eroul poveștii noastre, deoarece transformarea porumbului ieftin în sisteme alimentare complexe reprezintă o metodă excelentă pentru îndeplinirea ambelor obiective.“
Privind în jur observăm că maximizarea profitului este esențială pentru companii și benefică pentru buzunarul consumatorilor. Dar nu putem spune asta despre sănătatea planetei și sănătatea oamenilor. De obicei ce nu ne afectează direct nu prea ne interesează. Dar acest comportament ne distruge mediul înconjurător, ne îmbolnăvește planeta, deaocamdată singura noastră casă.
Produsele organice sunt doar pentru oamenii bogați?
„Nu accept această premisă. În primul rând, oamenii pe care i-ai văzut de dimineață nu aparțineau elitei. Noi vindem oricui. În al doilea rând, de câte ori aud pe cineva spunând că mâncarea naturală este scumpă, îi spun că, în realitate, este cea mai ieftină de pe piață. Asta atrage întotdeauna atenția. Apoi îi explic că prețul produselor noastre reflectă toate costurile implicate. Societatea nu suportă costurile poluării apei, rezistenței la antibiotice, afecțiunilor provocate de alimentație, subvențiilor pentru recolte, petrolului și apei subvenționate – toate celelalte costuri ascunse pe care le achită mediul înconjurător și contribuabilul și care fac ca mâncarea ieftină să pară ieftină. Niciun om cu capul pe umeri nu-ți va răspunde că nu-i pasă. Apoi îi spun că alegerea este simplă: fie cumperi mâncare cu un preț cinstit, fie alimente al căror preț este fixat în mod iresponsabil.“
„Dilema omnivorului“ după ce o citim, o să ne facă de două ori să ne gândim ce mâncăm și ce ar trebui să cumpărăm de la supermarket. Ne oferă răspunsuri la întrebări la care ni le-am pus de prea puține ori și cred că este o lectură obligatorie pentru toți omnivorii care vor să devină mai conștienți de imaginea sistemului alimentar global.
