„Umbra vântului“ – Carlos Ruiz Zafon (recenzie)
„Umbra vântului“ a lui Carlos Ruiz Zafon este una dintre acele cărți care te fac să plonjezi total în lumea ei, realitatea ta o să înceapă să își piardă contururile și vei începe să trăiești fiecare emoție și acțiune descrisă acolo. Nu am întâlnit prea des cărți de acest tip, dar când am norocul să dau peste una, uit de toți și de mine și plonjez cu plăcere în acele dimensiuni.
“Dacă ați crezut cumva că marele roman gotic a murit odată cu secolul al XIX-lea, Umbra vântului o să vă facă să vă răzgândiți. Un roman de prima mână, plin de capcane, de intrigi care se desfac unele din altele.” – Stephen King
„Umbra vântului“ începe în Barcelona, într-un an destul de zbuciumat de războaie, 1945. Personajul principal este Daniel Sempere, un băiat care în primele pagini este dus de tatăl lui în Cimitirului Cărților Uitate, o bibliotecă în care sunt păstrate cărți și protejate de vicisitudinile timpului. Acolo el își alege o carte pentru a o citi, Umbra Vântului, scrisă de un autor aproape necunoscut, Julian Carax.
„Fiecare carte, fiecare tom pe care-l vezi are suflet. Sufletul celui care l-a scris și sufletul celor care l-au citit, l-au trăit și l-au visat. Ori de câte ori o carte își schimbă proprietarul, ori de câte ori privirea alunecă pe paginile ei, spiritul său crește și se întărește.“
„Nu mă puteam abține să nu mă gândesc că, dacă eu, din pură întâmplare, descoperisem un întreg univers într-o singură carte necunoscută din infinitatea acelei necropole, alte zeci de mii rămâneau neexplorate, uitate pentru totdeauna. M-am simțit înconjurat de milioane de pagini abandonate, de universuri și de suflete fără stăpân, care se cufundau într-un ocean de beznă, în timp ce lumea care palpita în afara acelor ziduri își pierdea memoria pe neștiute, zi după zi, simțindu-se cu atât mai înțeleaptă cu cât uita mai mult.“
Încă de la început cartea se prezintă sub forma unui mare și complex puzzle. Te ține prins și curios până la sfârșit, până când vei reuși să privești imaginea întreagă. Nu pot spune că are doar un singur subiect pentru că vorbește despre foarte multe: un elogiu adus cărților, dragoste, viață și moarte, despre uitare, efemeritate, răzbunare, destin, ratare, nedreptate, prietenie și multe altele care vă vor împinge spre meditație.
„Cărțile sunt oglinzi: vezi în ele numai ceea ce ai deja în tine.“
În timp ce citeam am avut o senzație ciudată… M-am întrebat cum am descoperit această carte. Sau ea m-a găsit pe mine?
„Eu cred că nimic nu-i întâmplător, știi? Că, în fond, lucrurile au planul lor secret, cu toate că noi nu-l înțelegem.“
„Nu există lucruri întâmplătoare. Suntem marionetele propriului nostru inconștient.“
Carlos Ruiz Zafon descompune și pune sub lupă multe personaje, dar cel mai interesant mi s-a părut Julian Carax, care se aseamănă puțin cu Rorschach, anti-erou fictiv din seria de romane grafice Watchmen. El se naște într-un fundal mizer și sărac, dar iubirea față de cărți și cunoaștere îl ajută să se ridice și să acceseze sfere mai înalte. Dar ca alte minți mari, destinul lui este unul tragic, plin de durere, ignorat de societate și care își găsește alinare în scris și substanțe.
„Julian vorbea cu acea luciditate fermă și tranșantă a nebunilor care s-au eliberat de ipocrizia de a se conforma unei realități lipsite de sens.“
„Știe nebunul că e nebun? Sau nebunii sunt ceilalți, care se străduiesc să-l convingă de lipsa lui de rațiune pentru a-și pune în siguranță propriile lor existențe himerice.“
Nu am cuvinte și timp suficient pentru a transmite cât de mult mi-a plăcut cartea. Am zâmbit când am aflat că face parte dintr-o tetralogie și că povestea nu s-a terminat. Viața chiar este frumoasă!
„Din tot ce a scris Julian, lucrul de care m-am simțit dintotdeauna cel mai aproape e că, atât timp cât cineva își aduce aminte de noi, suntem încă vii.“
„Bea spune că arta de a citi moare încetul cu încetul, că e un ritual intim, că o carte e o oglindă și că nu putem găsi în ea decât ceea ce avem înlăuntrul nostru, că atunci când citim ne folosim mintea și sufletul și că aceste bunuri sunt din ce în ce mai rare.“
Umbra vântului – Carlos Ruiz Zafon (Elefant/Libris)
Despre cărți
Cărțile au ajuns să însemne foarte mult pentru mine. Poate că unii le privesc doar ca pe niște bucăți de hârtie fără viață și fără valoare. Așa le priveam și eu până să descopăr plăcerea lecturii. Carlos Ruiz Zafon a avut dreptate când a scris că fiecare carte are un suflet și este ca un portal spre universul celui care a scris-o. Faptul că poți călători într-o infinitate de perspective, locuri și timpuri este ceva absolut magic. În ele m-am pierdut și m-am regăsit, am căzut și m-am ridicat. Am trăit atât de multe vieți, atât de multe povești încât am început să îmi privesc propria viață tot ca pe o poveste, ca un joc, ca un vis.
Am atât de multe lucruri de spus despre cărți, dar pentru asta voi scrie un articol separat. Sper ca tot mai multă lume să descopere plăcerea asta a lecturii, pentru că doar prin educație simt că vom deveni mai bogați, mai buni, mai empatici și de ce nu, mai fericiți.