Trăim într-o lume în care atenția ne fuge în n direcții. O lume în care pentru a fi acceptați îmbrățișăm de cele mai multe ori conformismul. Astfel pierdem nuanțe din caracterul nostru, pierdem timp, ne pierdem pe noi. Dar cine suntem noi? Încă nu am aflat. Împrumutăm tot felul de teorii despre ce este succesul, ce este fericirea, pe ce drum ar trebui să mergem. Dar aceste împrumuturi de prea puține ori se pliază pe noi.
Suntem precum niște păsări care au crescut toată viața într-o cușcă și care au ajuns să considere că zborul este o boală. Un prizonierat mental pe care l-am primit și îl purtăm cu noi în permanență. Suntem unici, fiecare avem propriul drum de urmat, iar mersul în gloată ne orbește și ne silește să ne îndepărtăm de miezul ființei noastre. Poate că cele mai importatante călătorii se fac în singurătate pe drumurile lăuntrice spre ființa interioară, spre marele necunoscut.
Mă întristez când privesc oameni tineri care s-au stins. Acea sclipire din ochii lor care era atât de vie în copilărie a fost uitată în dulapuri prăfuite. Viața a devenit o apăsare pe umerii lor, nu mai este locul plin de o infinitate de posibilități. Nu mai este locul luminos în care fiecare zi este o aventură. Stau uneori și mă întreb de ce s-a întâmplat asta? De ce am luat viața prea în serios?
Poate că vocile din jur au fost mult mai puternice decât vocea interioară. „Trebuie să faci asta și asta și asta. Altfel…“ Iar cu fiecare „da“ personalitatea noastră a pălit din ce în ce mai mult până când a ajuns să fie doar o biată umbră. Poate că mereu am căutat distrageri pentru a evita dialogul cu noi înșine. Poate ne-am lăsat prea ușor purtați de jocul aparențelor pe care îl joacă toată lumea. Sunt foarte mulți „poate“ în această ecuație.
Recent am terminat de vizionat un film extraordinar, Ikiru (1952). Este vorba despre un funcționar care a lucrat pe mod automat 30 de ani în același birou fără să își ia niciodată o pauză. Șirul se întrerupe când află că are cancer și mai are foarte puțin de trăit. Începând de atunci și-a dat seama cât de nepăsători suntem în fața timpului. Că fiecare zi este unică și ireversibilă și plină de posibilități. Și-a dat seama cât de frumoasă poate să fie viața doar când moartea s-a apropiat de el. A conștientizat cât de lipsite de valoare sunt lucrurile pe care le-a adunat.

Ne comportăm precum funcționarul din film, credem că avem timp, dar viața poate fi atât de imprevizibilă. Ziua de mâine nu este garantată.
De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire și de sens. (Nicolae Steinhardt)