Edmund Burke spunea că să citeşti fără să reflectezi e ca şi cum ai mânca fără să digeri. Și mie mi s-a întâmplat de multe ori să trec la următoarea carte fără să iau o pauză să reflectez la ce am înțeles din ultima lectură. O carte ar trebui să ne facă să gândim, să ne punem întrebări în legătură cu subiectele descrise, cu acuratețea lor, și cel mai important, să ne facă să ne dezvoltăm spiritul critic, să ne întărească propria voce interioară.
Următoarea carte pe care doresc să o analizez puțin este „Frankenstein“, un roman publicat prima oară în anul 1818 de scriitoarea britanică Mary Shelley. Cu toții am auzit de acest personaj celebru care și-a făcut loc în industria cinematografică, în imaginația și coșmarurile noastre. Pentru mult timp am crezut că Frakenstein îl chema pe monstru, dar de fapt așa îl chema pe doctorul care l-a creat.
Obișnuiesc să spun că realitatea este ca o ceapă, adică este formată din foarte multe straturi, iar noi suntem conștienți doar de câteva. La fel este și cu o carte, ea are mai multe straturi (mesaje) care merită să le acordăm atenție.
Cartea ne spune povestea din trei perspective: a căpitanului Robert Walton, a lui Victor Frankenstein și a creaturii.
Căpitanul Robert Walton pornește într-o călătorie la Polul Nord cu o dorință arzătoare de a face noi descoperiri și a expanda cunoașterea ștințifică. Este un om foarte ambițios și își dorește să atingă culmile succesului în știință și să descifreze secretele vieții.
În timp ce vasul cu care călătorea își făcea tot mai greu loc prin apele înghețate, căpitanul și membrii echipajului observă o figură aproape gigantică asezată într-o sanie trasă de câini. Mai târziu, după acest eveniment straniu, ei îl salvează pe Victor Frakenstein și acesta începe să își spună povestea și cum l-a creat pe monstru.
Chiar dacă are peste 200 de ani de la publicare, subiectele din ea au rămas foarte actuale. După ce Victor reușește să descifreze unele dintre secretele vieții și îl creează pe monstru din diferite fragmente animale și umane, el se sperie, nu înțelege prea bine ce a făcut și își abandonează „invenția“ ignorând repercusiunile care vor urma.
Cine este adevăratul monstru?
Tehnologia avansează mult mai repede decât conștiința, moralitatea și inteligența oamenilor. Inteligența artificială și editarea genetică se numără printre exemple. Tindem să ne considerăm niste ființe evoluate, dar dacă privim puțin în jurul nostru o să vă dați seama că nu este chiar așa.
Povestea lui Victor Frakenstein pe lângă doza de groază pe care ne-o insuflă, ne dă și foarte mult de gândit la tehnologia din prezent ce se află în mâna unor oameni care nu înțeleg toată paleta de repercursiuni care pot apărea.
Frankenstein – Mary Shelley (Libris/Cărturești)