„Papillon“ se numără printre cele mai bune cărți citite de mine. Mi-a reamintit mult de „Contele de Monte-Cristo“, roman ce îl idolatrizez. Dar spre deosebire de ficțiunea lui Alexandre Dumas, autorul lui „Papillon“ a afirmat că o mare parte din ceea ce a scris a și trăit.
Roman autobiografic sau nu, autorul te plimbă printre cele mai tulburătoare experiențe umane trăite în unele dintre cele mai crude închisori din America de Sud.
În 1931, la vârsta de 25 de ani, francezul Henri Charriere, poreclit Papillon, este condamnat la muncă silnică pe viață pentru o crimă ce nu a comis-o și este trimis să o ispășească în Guiana Franceză.

Fiind obligat să lase în spate absolut totul, Papillon jură că se va răzbuna pe toți cei care l-au scos pe nedrept din societate și își promite că va face orice pentru a evada. Se aprinde în el un foc ce îi va da putere să facă față tuturor momentelor grele. Cât timp există viață, există speranță, își tot repetă în gând.
„Prezența mea fizică nu are nimic de-a face cu prezența mea morală… Eu nu aparțin ocnei, eu nu sunt asimilat obiceiurilor codeținuților mei, fie chiar și cei mai intimi prieteni…“
Datorită voinței puternice și inteligenței, epopeea lui Papillon se întinde pe parcursul a treisprezece ani, din 1931 până în 1944, și însumează unsprezece tentative de evadare. Prima este și cea mai spectaculoasă, parcurge 2500 de kilometri de ocean, ajungând, prin Trinidad, până în Columbia. Pe acest traseu el se oprește câteva luni în compania unor triburi sălbatice cu care se înțelege foarte bine.
În momentul când este capturat din nou și dus pe o insulă ce este renumită pentru cruzime și moarte, el este acaparat de disperare și frustrare.
„Un, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur. Un, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur. Umblu, umblu, neobosit, fără oprire, azi umblu furios, picioarele-mi sunt încordate, nu relaxate ca de obicei. De parcă, după cele ce s-au întâmplat, aș simți nevoia să calc ceva în picioare. Ce-aș putea călca în picioare? Umblu pe ciment. Da de unde, calc în picioare o grămadă de lucruri, mergând astfel. Calc în picioare lașitatea acestui doctor, care, pentru a fi pe placul Administrației, se pretează la treburi atât de scârboase. Calc în picioare indiferența unei categorii de oameni față de suferința și durerea altei categorii de oameni. Calc în picioare ignoranța poporului francez, lipsa lui de interes sau curiozitate, de a ști unde sunt duși și cum sunt tratați oamenii încărcați pe vasele care pleacă, o dată la doi ani, din Saint Martin-de-Re. Îi calc în picioare pe ziariștii cronicilor criminalistice care, după ce au scris niște articole incendiare despre un om, în legătură cu o anumită crimă, după câteva luni nici nu-și mai aduc aminte c-a existat. Îi calc în picioare pe preoții catolici care au primit spovedanii, care știu ce se întâmplă în ocna franceză și care tac chitic. Calc în picioare sistemul unui proces care se transformă într-o întrecere oratorică între cel care acuză și cel care apără. Calc în picioare organizația Ligii Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, care nu ridică glasul să strige: Opriți ghilotina voastră neînsângerată, suprimați sadismul colectiv al funcționarilor Administrației! Calc în picioare faptul că nici un organism sau vreo asociație nu-i ia vreodată la întrebări pe responsabilii acestui sistem spre a afla cum și de ce, pe calea asta a puteziciunii, dispar, la fiecare doi ani, optzeci la sută din cei trimiși. Calc în picioare buletinele de deces ale medicinii oficiale: sinucideri, mizerie fiziologică, moarte prin subalimentație cronică, scorbut, tuberculoză, demență furioasă, ramolisment. Și câte oare mai calc în picioare? În tot cazul, după cele petrecute, nu mai sunt în stare să umblu normal, la fiecare pas parcă zdrobesc câte ceva.“
Concluzie
Lupta cu lumea sumbră a închisorii îl face pe Charriere să descopere nu numai valoarea libertății, ci și adevărata sa față și rolul lui pe pământ.
Tema captivității și a ieșirii din captivitate ne va zdruncina multe dintre grijile futile cotidiene.
„Totul este posibil“, spune Charriere. „Un om nu-i pierdut niciodată. Orice ar fi putut făptui, există întotdeauna la un moment dat al vieții sale o șansă de a se răscumpăra, de a deveni un om bun și folositor comunității.“
Papillon – Henri Charriere (Libris)