Constat că unele dintre cele mai îngrijorătoare subiecte ale lumii contemporane sunt neglijate. Atenția noastră este îndreptată către cotidian. De cele mai multe ori doar când nevoia directă ne lovește sau când este prea târziu conștientizăm anumite lucruri. Filmul „Don’t look up“ (2021) ne-a arătat cât de ușor poate fi manipulată o societate care se limitează la pâine și circ, cât de aproape poate fi prăpastia și cât de nepăsători pot fi cei care dețin frâiele.
Când am fost la bibliotecă mi-a sărit în ochi o carte, „Secolul singurătății“ de Noreena Hertz. Fiind afectat direct de acest fenomen și privind în jurul meu persoane care se confruntă cu același lucru, mi-am spus că trebuie să o citesc. De la primele pagini am aflat că singurătatea a început să câștige tot mai mult teren la nivel global. Oameni indiferent de vârstă, clasă socială, sex, se confruntă cu ea. Iar pandemia Covid 19 a accelerat situația…
M-am întrebat de ce s-a ajuns aici. De ce în această epocă a informației și a tehnologiei care a facilitat dialogul, am devenit distanți. Statisticile în privința singurătății, depresiei și anxietății sunt alarmante. Ce a generat această criză la nivel global?
„Chiar înainte ca pandemia să declanșeze această „recesiune socială“ care a otrăvit interacțiunile de tipul față în față, trei din cinci adulți din Statele Unite declarau că se simt singuri.
În Europa, scenariul era asemănător. În Germania, două treimi din populație consideră că singurătatea este o problemă gravă, și aproape o treime dintre olandezi recunosc că se simt singuri, unul din zece suferind de singurătate acută. În Suedia, aproape un sfert dintre cetățeni susțin că se simt frecvent singuri, iar în Elveția, doi din cinci declară că se simt singuri uneori, adesea sau întotdeauna.
În Marea Britanie, problema a devenit atât de gravă, încât în 2018 prim-ministrul a ajuns chiar să numească un ministru al singurătății. Unul din opt englezi nu au nici măcar un prieten adevărat pe care să se bazeze, numărul ajungând la unul din zece cu cinci ani în urmă. Trei sferturi dintre cetățeni nu cunoșteau numele vecinilor de cartier, în timp ce 60% dintre angajații britanici declară că se simt singuri la serviciu. Datele raportate pentru Asia, Australia, America de Sud și Africa sunt la fel de îngrijorătoare.“ (Secolul Singurătății, Noreena Hertz)
Ce este singurătatea?
Încă din timpuri străvechi homo sapiens a fost o ființă socială, lucru care l-a ajutat să evolueze. Izolarea unui individ era sinonimă cu moartea. De aceea timp de mii de ani, creierul nostru și-a construit circuite pentru a menține și dezvolta această calitate. Acum singurătatea nu ne mai pune în pericol, putem supraviețui, dar impactul psihologic are repercursiuni asupra calității vieții.
De menționat este că există o diferență între solitudine și singurătate. „Amândouă sunt caracterizate de ideea de solitar. Dar asemănarea este doar la suprafaţă. Singurătatea este o stare negativă, marcată de sentimentul de izolare. Simţi că ceva îţi lipseşte. E posibil să fii cu oameni şi totuşi să te simţi singur – poate că aceasta este cea mai amară formă de singurătate. Solitudinea este starea de a fi singur fără a te simţi singur. Este o stare pozitivă şi constructivă, de acord cu tine însuţi. Solitudinea este dezirabilă, starea de a fi singur(ă) în care-ţi eşti ţie însuţi o companie minunată şi suficientă. Este starea care poate fi folosită pentru reflecţie, căutare interioară, creştere sau plăcere de un anumit fel. Lectura aplicată necesită solitudine, ca şi contemplarea frumuseţii naturii, ca şi gîndirea şi creativitatea. Solitudinea sugerează liniştea care vine dintr-o stare de bogăţie interioară. E un mod de a ne bucura de calmul care ne satisface şi din care ne tragem energia. E ceva ce cultivăm. Solitudinea te împrospătează, este o ocazie de a ne reînnoi. Cu alte cuvinte, ne îmbogăţeşte. Singurătatea, dimpotrivă, este aspră, o pedeapsă, o stare de lipsă şi de nemulţumire marcată de simţul înstrăinării, conştiinţa unei singureli excesive. Solitudinea e ceva ce alegi. Singurătatea este impusă asupra ta de ceilalţi. Solitudinea restabileşte trupul şi sufletul. Singurătatea le pustieşte.“(Hara Estroff MARANO , în Psychology Today, 25 aug. 2003)
În 1978, cercetători de la UCLA au proiectat un chestionar cu 20 de întrebări pentru a măsura singurătatea. Dacă obțineți un punctaj sub 43, atunci puteți fi considerat un om singur.
Citind am aflat că singurătatea lasă urme nu doar în psihic, dar și în fizic.
„Nivelul colesterolului crește mai rapid într-un corp care experimentează un sentiment de singurătate. La fel și presiunea arterială, precum și cortizolul, „hormonul stresului“. Mai mult, aceste creșteri temporare ale tensiunii arteriale și ale colesterolului se acumulează în timp în cazul celor care sunt adesea singuri, iar amigdala – partea creierului care declanșează reacțiile de tipul ,„luptă sau fugi“ – menține adesea semnalul de „alarmă“ mult mai mult timp decât ar face-o în mod obișnuit. Această stare provoacă o inflamație și duce la o producție crescută de leucocite, care, în condiții acute de stres, ne poate da un impuls puternic, având însă efecte adverse devastatoare atunci când se menține pe termen lung. Inflamația cronică și sistemul imunitar suprasolicitat și ineficient accentuează vulnerabilitatea trupului singur la boli pe care, în mod obișnuit, le-ar înfrunta fără probleme, precum simpla răceală, gripa și vechiul meu dușman din 1975, amigdalita.
Crește, de asemenea, și sensibilitatea la boli mai grave. Singurătatea crește cu 29% riscul bolilor de inimă, cu 32% riscul atacurilor cerebrale și cu 64% riscul demenței clinice. Pentru cei singuri sau izolați social, riscul de moarte prematură este cu 30% mai ridicat.“ (Secolul Singurătății, Noreena Hertz)
Ecranul nostru cel de toate zilele
Avem statistici care corelează expansiunea tehnologiei cu creșterea singurătății, depresiei și anxietății. Paradoxal odată cu apariția rețelelor sociale am început să nu mai comunicăm față în față așa mult. Acum ne trăim viața tot mai mult ca un avatar dintr-un joc video. Preluăm o imagine standard despre ce ar trebui să avem, cum ar trebui să arătăm, ce să gândim, cum să ne comportăm. Iar când imaginea noastră se îndepărtează de acest standard, încep angoasele. Omitem să vedem superficialitatea, înfrumusețarea artificială, faptul că fiecare arată doar ce vrea să arate, în general doar partea bună a vieții lor.
În timp ce noi suntem prinși în acest joc, cel mai mult au de câștigat marile companii care ne țintesc pentru tot felul de campanii publicitare.
Faptul că am devenit atât de dependenți de ecrane, ne răpește mult timp pe care îl puteam dedica prieteniilor adevărate, nu celor pixelate.
Arhitectura ostilă
Modul în care au fost construite orașele, și aici vreau să mă rezum la România, a fost mai mult pentru mașini. Spațiul destinat lor acaparează tot mai mult iar problemele urbane sunt la ordinea zilei. Parcurile, zonele pietonale au fost foarte restrânse. Capitala este haotică în acest sens, iar nivelul de fericire al unui locuitor de acolo este ușor de intuit. Un contraexemplu este Barcelona, arhitectura a fost proiectată astfel încât să fie prietenoasă cu cetățeanul. Autoritățile de acolo au redus arterele rutiere și au introdus tot mai mult spațiu pentru oameni. Simplul fapt că stau unul lângă altul. Că vorbesc și râd împreună constituie fundamentul pe care se bazează o comunitate puternică.
La fel se întâmplă și în cazul companiilor. Sunt studii care arată că dacă dialogul este facil între angajați, randamentul crește. Steve Jobs cunoștea acest lucru, știa că dacă îi va face pe oameni să socializeze mai mult, creativitatea va primi un imbold. Așa a apărut sediul Apple aflat în Cupertino, California.
Pentru a vă forma o imagine mult mai detaliată asupra singurătății recomand cartea lui Noreena Hertz. După ce am terminat-o mi-am sunat niște prieteni pentru a ieși în oraș la un dialog. :))
O puteți comanda de aici: