Prima carte citită ce îl are autor pe Stephen King a fost „Carrie“. Această carte este prima publicată de el și lansată în anul 1974. În acei ani King avea probleme financiare și căzuse în patima alcoolului. „Carrie“ a fost aruncată la gunoi și probabil la fel se întâmpla și cu cariera lui de scriitor dacă soția lui nu intervenea. A scos manuscrisul, l-a pus pe King să îl termine și l-a trimis la mai multe publicații. Una a acceptat și Stephen King a primit de pe urma ei 400.000 de dolari. Bani ce i-au permis să își revină financiar și să își continue pasiunea. Până în prezent King a publicat peste 60 de cărți și a devenit unul dintre cei mai cunoscuți autori americani la nivel global.

Prin mâini mai mi-au trecut „Misery“, „Cimitirul animalelor“, „IT“, „11.22.63“, „Jocul lui Gerald“ și altele. Toate le-am citit cu foarte mare curiozitate și suspans. King are capacitatea să te mențină pe val, să nu te plictisească și să te șocheze ori de câte ori poate. Daca încă nu ai atins un exemplar scris de maestrul horror, King, mă bucur că pot fi eu acela care îți recomandă să faci asta. Posibilitatea să devii dependent după este foarte mare.
În continuare voi scrie câteva cuvinte despre Trilogia Bill Hodges („Mr. Mercedes“ (2015), „Ce-am găsit al meu să fie“ (2016), și „Mort la datorie“ (2017).

Dacă nu doriți a consuma cărțile, aveți la dispoziție serialul „Mr. Mercedes“, care în prezent a acumulat un rating pe IMDB de 7.8 de la aproape 14.000 de oameni. Da, nu este prea popular dar având în vedere ca scenariul este scris de King are toate șansele să fie o reușită. Recent am aflat că filmul numărul unu în topul IMDB, The Shawshank Redemption (Închisoarea Îngerilor) are la bază nuvela lui Stephen King, „Rita Hayworth and Shawshank Redemption“. Un film excepțional pe care l-am revăzut recent.
Eu sunt fani cărți. Și nu cred că putem compara filmele cu cărțile. King spunea: „Cărțile și filmele sunt ca merele și portocalele. Amândouă sunt fructe, dar gustul este total diferit.“ Probabil se gândea la portocale când făcea referire la cărți. Și asta pentru că ele sunt mult mai gustoase în amănunte.
În prima carte îl cunoaștem pe Bill Hodges, un polițist care s-a pensionat și nu mai are pentru ce să trăiască. Depresia s-a infiltrat în viața lui și nu i-a mai rămas decât să aștepte puternicul impuls de a se sinucide și de a termina cu lipsa de sens care s-a așternut în viața lui. Băutura și canapeaua din sufragerie îi devin cei mai buni prieteni. Acest Bill este eroul trilogiei care ne va ghida pe tot parcursul seriei. Mai puțin în cartea a doua în care își face apariția aproape la final. Dar să ne întoarcem… Bill intră în atenția antagonistului, un ucigaș în serie care în primul lui act terorist intră cu un mercedes masiv în sute de șomeri care erau așezați la coada unui târg de joburi într-un oraș din Midwest. Opt oameni sunt uciși și alți cinsprezece sunt răniți. Ucigașul fuge de la locul faptei. După care câteva luni mai târziu amenință cu un alt atac și mai violent. Între timp un hobby de-al lui este să împingă oamenii să se sinucidă. Iar Bill Hodges este trecut pe listă. Din fericire fostul polițist se prinde de ce încerca el să facă și asta îl scoate din apatie. Acum are un nou scop în viață. Să îl oprească pe acest psihopat nenorocit care a intrat cu mașina în acei oameni nevinovați.
Din trilogie cel mai mult mi-a plăcut cartea cu numărul doi, „Ce-am găsit al meu să fie“. Antagonistul principal iese din peisaj și apare în lumina reflectoarelor altul. John Rothstein, scriitorul care l-a inventat pe Jimmy Gold și care este preferatul lui Morris Bellamy, e ucis de fanul său înfocat. Sfârșitul lui înseamnă începutul goanei după opera sa nepublicată, care cuprinde cel puțin încă un roman cu Jimmy Gold. Însă Morris ascunde tot și, peste treizeci și cinci de ani, când iese de la închisoare, află că între timp comoara furată a fost descoperită de altcineva.
Trilogia este o lectură plăcută care te ține în suspans și îți provoacă șocuri. Dacă v-am convins puțin… Spor la citit!