În mai multe rânduri când am rostit celorlalți că mă gândesc la moarte mi s-a spus că am înnebunit puțin. Acest gând că odată trebuie să spunem la revedere la tot ce cunoaștem apare adesea în momentele când boala sau unele accidente își fac apariția în viața noastră. De cele mai multe ori învățăm să apreciem lucrurile cu adevărat atunci când le pierdem. Înțelegem cât de importantă este sănătatea atunci când boala își face apariția, chiar și banala durere de măsea ne poate împinge la o formă ușoară de conștientizare. Pricepem mult mai bine cât de minunată este libertatea atunci când suntem privați de ea. La fel, cred că vom putea să ne bucurăm mult mai bine de viața pe care am primit-o atunci când vom începe să medităm asupra morții, că nimic nu este permanent.
Conștiința morții este medicamentul pe care Paulo Coelho îl administrează personajului principal al cărții, Veronika, o tânără care și-a sacrificat multe dorințe pentru ca părinții ei să o iubească. O tănără care a vrut să fie în rând cu lumea, să nu îi supere pe cei din jur, dar care a plătit cu visurile ei pentru asta.
„E grav să te silești să fii ca ceilalți.“
„După ce i-a reușit aproape tot ce-și dorise în viață, a ajuns la concluzia că existența ei era lipsită de sens, din cauză că toate zilele erau la fel.“
Realizase tot ce își dorise ceilalți de la ea, dar făcând asta s-a pierdut, nu mai știa cine este sau ce își dorește. Viața devenise atât de repetitivă și amorțită încât a hotărât să își pună capăt zilelor. A ales să distrugă golul din ea prin o doză mare de pastile, dar tentativa de suicid a eșuat și a fost internată într-un spital psihiatric. Acolo un medic face un experiment și îi spune că mai are de trăit doar o săptămână. Medicul împinge lucrurile atât de departe încât pacienta a avut câteva crize de inimă care au împins-o să creadă că moare cu adevărat. Încet însă începe să se lege de viață din nou. Se reîntoarce la visul ei din copilărie de a deveni mare pianistă și în fiecare seară petrece câteva ore cântând la pian. Începe să spună celorlalți ce gândește cu adevărat și prinde încet încredere în ea. Până la urmă ce mai conta ce face, credea că o să moară curând.
Conștiința morții amplificată de doctor o face pe Veronika să aprecieze viața. O rază de soare, dialogul sincer cu persoane, cântatul la pian, toate aceste lucruri aparent simple îi umplea acum viața de fericire și anhedonia i se disipase. Reușise chiar să se și îndrăgostească de un pacient din spital.
Și-a dat seama că în momentul când începuse să își ignore dorințele proprii și să se conformeze, se pierduse pe ea. Veronika află în spital că normalitatea nu e decât o chestiune de consens.
„Vreau să rămân nebună, să-mi trăiesc viața așa cum visez eu, nu cum doresc ceilalți.“
„În definitiv, vina pentru tot ce se întâmplă în viața noastră ne aparține în exclusivitate.“
Nu trece mult timp și Veronika evadează din spital cu bărbatul de care se îndrăgostise. A învățat că viața este de fapt unul dintre cele mai mari daruri, dar că influența celorlalți îi otrăvise această percepție. Doctorul devenise foarte fericit și mândru de experimentul reușit.
„Aveți două opțiuni: să vă dominați mintea sau să fiți dominați de ea. Ați și trăit această de a doua alternativă, v-ați lăsat antrenați de frici, nevroze, nesiguranță, fiindcă omul are această tendință către autodistrugere.“
Mi-a plăcut subiectul lui Paulo Coelho și cum a ales să sublinieze importanța și frumusețea vieții folosindu-se de moarte.
Veronika se hotărăște să moară – Paulo Coelho (Libris/Cărturești)