Subiectul acestui articol nu este deloc ușor din punct de vedere emoțional. După o perioadă în care a tratat paliativ oameni aflați în pragul morții, Bronnie Ware a scris o carte în care a adunat ce regrete au avut aceștia, ce și-ar fi dorit cu adevărat să facă în viață, dar nu au reușit. Cartea se numește „Cele mai mari cinci regrete ale persoanelor aflate în pragul morții”. Despre aceste regrete vom discuta în continuare.
Cu toate că suntem extrem de fragili și moartea poate apărea oricând și oriunde, pare că nu suntem suficient de conștienți de efemeritatea noastră. Bronnie nu ne vorbește din postura unui filozof de la catedră sau a unui guru spiritual, ci din poziția de martor ocular. Ea a văzut moartea în față de multe ori, persoanele muribunde cu care a interacționat erau autentice și lipsite de măști. Nu mai ai nevoie de ele când ești pe moarte.
Regretele identificate de autoare demonstrează că busola internă a fiecăruia dintre noi tinde, în final, spre aceleași puncte cardinale: autenticitate, iubire, conexiune și bucurie. Valoarea extraordinară a acestei cărți nu stă în a ne întrista cu poveștile celor care s-au stins, ci în a ne oferi, nouă, celor care încă navigăm prin viață, o hartă clară a zonelor periculoase și de evitat. Este un apel la introspecție, că timpul trece cu rapiditate și că ar trebui să începem să trăim cu adevărat chiar acum.
Primul regret descoperit la mulți pacienți a fost:
1. Regret că nu am avut curajul să-mi trăiesc viața așa cum mi-am dorit, nu așa cum s-au așteptat alții de la mine
Regretul că nu au trăit o viață așa cum își doreau era cel mai obișnuit dintre toate. De asemenea, era regretul care provoca și frustrarea cea mai mare, pentru că toți pacienții își dădeau seama de acest lucru atunci când era prea târziu. Lui Bronnie i s-a spus să trăiască după pofta inimii. Să nu-și facă vreodată griji cu ce gândesc alții. Să nu lase pe nimeni, niciodată, să o împiedice să facă ce vrea ea.
De multe ori ne trăim viața într-un un rol primit de familie, școală, job, societate. Nu ne acordăm timpul necesar pentru autocunoaștere, pentru a reflecta cu adevărat cine vrem să fim și ce vrem să facem. Mergem purtați de vânt. Atunci când urmăm scenariul scris de alții, sinele nostru se șterge într-un fel. La final regretăm că am purtat o mască atât mult timp, încât am uitat ce chip se ascunde dedesubt. O viață ghidată de stimuli externi în permanență este o viață trăită în exil față de propriul suflet.
2. Regret că am muncit atât de mult
Bronnie subliniază că acest regret a venit, în special, din partea pacienților de sex masculin, aparținând unei generații pentru care identitatea era sinonimă cu rolul de furnizor.
Când muncesc prea mult și nu mai sunt activi și în alte capitole ale vieții precum: hobby-uri, dragoste, călătorit, petrecut timp cu familia, prieteni etc. Oamenii regretă asta la finalul vieții.
3. Regret că n-am avut curajul să îmi exprim sentimentele
Sentimente neexprimate, apar și ele pe listă. Autoarea remarcă că am creat o societate în care adulții sunt acum cât se poate de singuri și izolați. Să muncească împreună, să-și exprime sentimentele și să fie bucuroși erau stările naturale ale copiilor. Adulții au pierdut această capacitate de a fi total deschiși.
Am ridicat ziduri în jurul nostru și cu greu le mai lăsăm jos. Parcă am devenit de piatră.
4. Regret că nu am păstrat legătura cu prietenii
Bronnie a observat că în ultimele săptămâni de viață, oamenii nu se gândesc la conturile bancare sau la promovări. Se gândesc la iubire și la prietenie.
5. Regret că nu mi-am lăsat libertatea să fiu mai fericită…
Pacienții lui Bronnie realizau că au rămas blocați în tipare vechi și obiceiuri familiare, chiar și atunci când acestea le aduceau nefericire. Frica de schimbare i-a împiedicat să facă alegerile care le-ar fi putut aduce bucurie. Fără autenticitate, cu prioritățile neclare, muncind până la epuizare și deconectați de prieteni. Cum și-ar fi putut cineva acorda permisiunea de a fi fericit? Fericirea necesită curaj, curajul de a fi tu însuți.
De multe ori fericirea o găsim peste tot, în lucrurile mici. Dar cum avem impresia că mereu ne lipsește ceva, pierdem din vedere ce avem acum. Dostoievski are un citat interesant: „Eram trist că n-am pantofi, până când am văzut un om care nu avea picioare.
Astea au fost cele mai comune regrete ale oamenilor pe patul de moarte. Lecția finală a pacienților lui Bronnie este, de fapt, un dar pentru cititori: avem încă timp să ne rescriem viața, astfel încât, atunci când va veni momentul să plecăm și noi, să nu privim în urmă cu regret, ci cu pace și mulțumire.