În acest articol vorbim despre cea mai populară carte a lui Ned Vizzini, „O poveste haioasă“, publicată în 2006. A fost inspirată de propria sa luptă cu depresia și perioada petrecută într-un spital de psihiatrie. O luptă care din păcate a fost pierdută în 2013 când autorul s-a sinucis la vârsta de 32 de ani.
Vizzini rămâne totuși un autor apreciat pentru felul sincer, empatic și adesea amuzant în care a scris despre anxietate, depresie, presiunea socială și dificultățile adolescenței. Chiar dacă cartea se adresează adolescenților, o poate citi oricine. Ecranizarea a apărut în 2010 și este foarte bună.
Cu toate că titlul ne spune că este o poveste haioasă, nu este chiar așa. Craig Gilner, un adolescent din New York, normal, vesel, plin de viață și potențial, cedează într-o zi sub presiunea competitivă a unui liceu de elită. Ambiția se transformă în tulburări de alimentație, insomnii, dificultăți de concentrare, gânduri suicidare și multe alte emoții negative.
El se fracturează sub presiunea succesului. E acceptat la liceul pentru care a muncit foarte mult să intre, dar odată ajuns acolo, realizarea se simte goală. Muntele pe care l-a urcat nu are nicio priveliște plăcută, doar alți munți, și mai înalți de urcat.
Există o presiune tăcută în a avea potențial. Promisiunea a ceea ce ai putea deveni. O cale de aur, pavată cu examene perfecte, admiteri la școli de top și un viitor strălucit. Dar ce se întâmplă când greutatea acestei promisiuni te strivește? Când drumul de aur se transformă într-o prăpastie, și singurul lucru pe care îl mai dorești este să te oprești și să dispari?
Într-o seară, Craig cedează nervos și hotărăște să se sinucidă sărind de pe podul Brooklyn. În ultimul moment sună la numărul de telefon pentru prevenirea suicidului și se internează pentru câteva zile într-o secție de psihiatrie pentru adulți.
„Cine nu s-a gândit să se sinucidă copil fiind? Cum să crești într-o lume ca asta și să nu te gândești niciodată la așa ceva?“
„E foarte greu să vorbești cu cineva, după ce ai încercat să te sinucizi. Asta e mai presus de orice altceva, și nu e o chestie mentală, e ceva fizic, așa cum tot fizic e greu să deschizi gura și să lași cuvintele să iasă. Ele nu ies lin și în acord cu creierul tău, așa cum li se întâmplă oamenilor normali; cad în bucăți mari ca gheața zdrobită de la dozator; te împiedici de ele pe măsură ce ți se adună în spatele buzei inferioare. Așa că mai bine taci.“
Secția de psihiatrie, un loc pe care ni-l imaginăm rece și înfricoșător, devine în cartea lui Vizzini cel mai uman loc posibil. De ce? Pentru că acolo, măștile sociale cad. Nimeni nu se mai preface că e bine. Toată lumea este, într-un fel sau altul, „stricată“. Și în această vulnerabilitate comună, se naște o conexiune autentică.
Adolescentul spune că, citez: „Familia mea e o mărturie vie a tot ce nu e-n regulă cu mine. Sunt distruși, dar se fac că sunt fericiți. Nu au atât de mulți bani, dar se fac că sunt bogați. Au eșecuri, dar se fac că au succes. Uneori, când sunt cu ei, am senzația că sunt la o emisiune TV.“
În spital Craig nu mai este „adolescentul cu potențial“. Este doar Craig, un tânăr pierdut. Nu mai este nevoie să joace niciun rol. În acel loc el reînvață să existe. Și o face prin ancore, activități simple, aproape copilărești, care îl leagă de prezent, viață și realitate. În cazul lui acestea au fost: desenul, muzica și conversațiile cu ceilalți pacienți.
Vizzini ne oferă aici nu o soluție la depresie, ci o strategie de supraviețuire. Fericirea nu e un trofeu pe care îl câștigi la final. E o colecție de ancore mici, de care te agăți ca să nu te ia valul. E arta de a găsi un motiv să te trezești mâine, și poimâine și așa mai departe.
Cartea se termină într-o notă de speranță. Craig pleacă din spital. Nu e vindecat, dar e mai puternic. Are ancore și un plan, să se transfere la un alt liceu, unul de arte.
„Știți, de fapt, nu mă simt mai bine. Mintea mea nu s-a eliberat de povară. Simt cât de ușor aș putea să alunec înapoi, să stau întins și să nu mai mănânc, să-mi pierd vremea și să blestem pierderile de vreme, să mă uit la temele pentru acasă și s-o iau razna și să mă duc la un chilling la Aaron, să mă uit la Nia și să fiu din nou gelos, să iau metroul spre casă și să sper că va face un accident, să mă duc să-mi iau bicicleta și să merg din nou la podul Brooklyn. Toate astea sunt încă acolo. Singura diferență este că ele nu constituie o opțiune valabilă în acest moment, sunt doar o posibilitate, așa cum tot posibilitate este și că aș putea să mă fac praf și pulbere chiar în momentul imediat următor și să mă risipesc prin univers ca o conștiință omniscientă. Doar că acum nu e momentul.“
Cartea nu spune vei fi bine, spune poți fi mai bine. Pentru azi, e de ajuns. Și uneori, azi este singurul lucru care contează.
Poate cea mai valoroasă idee din carte este conceptul de ancore. Acele lucruri mici, simple, care te țin legat de realitate când creierul tău o ia razna. Pentru Craig, ancora lui principală a fost pasiunea lui regăsită pentru desen. Pentru alții, poate fi muzica, sportul, vorba cu un prieten. Cartea nu-ți oferă o soluție magică, ci te învață să-ți cauți propriile ancore.
Indiferent de ce ancoră folosim, este important de reținut că ea funcționează ca un scut pe care îl ridicăm în fața absurdului, a lipsei de sens și a durerii.
„O poveste haioasă“ ne amintește că suntem fragili și că a cere ajutor e un act de curaj, nu de slăbiciune.