Uneori stau și mă întreb dacă eu aleg cărțile pe care urmează să le citesc sau ele mă aleg pe mine.
„Ușa interzisă“ a lui Gabriel Liiceanu parcă m-a chemat subtil să o citesc. De multe ori îmi place să păstrez misterul și să nu aflu subiectul cărții citind descrierea de pe spate, vreau să o descopăr eu încet…
Cartea este structurată aproape sub formă de jurnal și ne oferă acces la lumea lăuntrică a autorului. Ne pune la dispoziție emoțiile, experiențele, gândurile și cunoștințele lui.
„Jurnalul este cea mai strânsă formă de colaborare cu viața care ți-a fost dată.“
„Senzația pe care ți-o dau oamenii care țin jurnal. Spre deosebire de ceilalți, ei simt mai tare că mor.“
Scriem pentru că simțim mai profund că murim? Da… Dar acesta nu este singurul motiv. Scriem pentru că simțim că lumea nu ascultă cu adevărat, scriem pentru că vrem să lăsăm o urmă oricât de mică a existenței noastre înainte ca vidul să ne înghită, scriem pentru că experimentăm mai intens unele emoții, scriem pentru că vrem să mai limpezim ghemotocul de gânduri din capul nostru și să dăm un sens vieții, și probabil sunt zeci, sute sau mii de alte motive pentru care scriem…
Gabriel începe în forță și ne vorbește despre melancolie.
„Îmi era, sufletește, nespus de rău.“
„Pentru că sufletul nostru este imaterial, oamenilor, celor mai mulți, care nu știu cât de greu poate el să atârne uneori, nu le vine să creadă că sufletul doare așa cum un picior, burta sau capul; că poți face o „gripă psihică“ sau „piatră la suflet“, că te poți pomeni de pe o zi pe alta cu o ciroză sufletească.“
Societatea românească are destule probleme pe care trebuie să le rezolve, iar cele legate de viața psihică a cetățenilor nu cred că reprezintă o prioritate. Să afirmi că te doare sufletul va stârni multe reacții, dar foarte puține în măsură să te ajute. A interacționa cu psihologi și psihiatri este încă un subiect tabu pe meleagurile balcanice. Cu toate acestea problemele psihice sunt cât se poate de reale și încep să afecteze din ce în ce mai mulți oameni.
Prima dată când m-am pomenit cu o ciroză sufletească eram în liceu, într-o perioadă în care nu aveam în vocabular și nu înțelegeam cuvântul depresie, dar la fel de neștiutori erau și cei din jurul meu. A trebuit să mă diagnostichez singur și să îmi recomand tratamente. Bineînțeles, asta a durat ani și a trebuit să mă descurc cum am putut. Poate că cea mai neplăcută parte a fost precum spunea Joker: “Partea cea mai rea atunci cînd ești bolnav psihic este că oamenii se așteaptă să te porți ca și cum nu ai fi.” Iar pe termen lung să mimezi că ești bine, atunci când nu ești, îți face mult mai mult rău.
Cel mai bine vei fi înțeles de cei care au trecut prin astfel de experiențe sau trec. În rest, doar zgomot. Sper că acum prin centrele de învățământ să se pună mai mult accent pe psihicul copiilor și să le ofere limbajul pentru a se putea înțelege mai bine pe ei înșiși. Sper ca facultățile care scot psihologi să devină mai serioase, să înăsprească filtrele, să se concentreze pe învățământ de calitate și să conștientizeze problemele din prezent și nevoia de tot mai mulți psihologi competenți.
Cei mai mulți cred că trebuie să ți se întâmple ceva îngrozitor pentru a fi lovit de melancolie. Nu mereu este așa. Uneori se poate instala in viața ta pe nesimțite fără să fii conștient ce ți se întâmplă.
„Medicii numesc această stare depresie. Eu o înțeleg mai bine ca dezagregare a sistemului de iluzii în virtutea căruia înaintăm, făptuim, ne agităm, dăm contur clipei următoare și zilei de mâine.“
În cazul domnului Liiceanu depresia a apărut odată cu prăbușirea sistemului de iluzii.
„Ceea ce se numește îndeobște „depresie nervoasă“ este o criză prelungită de luciditate. Depresivul iese din rândul „oamenilor normali“ și începe să vadă altfel. Această schimbare a calității privirii survine ca urmare a degradării stratului protector pe care pentru orice om, îl reprezintă sistemul lui de iluzii. Tocmai de aici provine miopia care este necesară pentru parcurgerea în bune condiții a unei existențe.“
„În mod normal sănătatea mentală a omenirii ține de transă, de capacitatea de a participa la seducție și miraj. Ești sănătos câtă vreme ești prins în „dansul amăgirii muritoare“ vegheată de marea regină a Lumii, Maya. Cel care părăsește dansul acesta iese din cursa vieții și devine „nebun“.
Am devenit eu oare nebun în momentul când mi-am conștientizat inevitabila efemeritate? Cred că da… Dar cum a spus și Gabriel Liiceanu, au fost mai degrabă crize de luciditate, crize în care mi-am dat seama de realitățile lumii înconjurătoare și de condamnarea la moarte pe care o aveam în buzunar. Cu cât loveam mai mult în sistemul de iluzii cu atât mă adânceam mai mult în melancolie.
De multe ori credem că suntem singuri cu aceste lupte interioare, dar citind și vorbind cu oameni descoperim că nu este așa și că aceste lupte le-au trăit aproape cu toții. Unii au ales însă să rămână în sistemul de iluzii, în timp ce alții au vrut să se înțeleagă pe ei și lumea în care au deschis ochii.
„Și apoi cum poți scrie în timp ce îți vine să te ascunzi și să dispari?“
„Cei mai mulți oameni mor pliați, împăturiți, așezați pe raftul ce le-a fost hărăzit de către natură și societate.“
„Deci mai întâi cunoaște-te și iubește-te dacă vrei să te deschizi către altul.“
„Trebuia să ieși din propria-ți dramă pentru a o exprima.“
„Pesemne că cea mai mare ispravă a cuiva este să-și dea un destin.“
„Ușa interzisă“ ne arată că ce trăim noi acum, au trăit și alții înaintea noastră. Este o carte care ne împinge la autoanaliză și ne îndeamnă să fim mai mult.
„O făptură umană care trăiește în noaptea ființei ei (adică fără să-i pese prea mult de rostul ei pe lume) și în reflexele pe care specia i le pune la îndemână, care mănâncă, doarme, bea, muncește, se înmulțește și se distrează – merită ea numele de om? Atât de puțin să fie un om?